“Se deschide ţeava, simt aşa, şi intuiţia şi flerul rareori m-au înşelat”, declara senatorul Cătălin Voicu, cu câteva ore înaintea întrunirii decisive a Senatului care urma să voteze pro sau împotriva cererii de arestare a sa emisă D.N.A. Ce mesaj voia să transmită domnul Voicu? 1. Un mesaj de sensibilizare a celor care se ştiu vulnerabili din punct de vedere penal şi o încercare de a le reaminti că un vot pentru încuviinţarea arestării sale reprezintă de fapt crearea unui precedent ce ar permite repetarea procedeului şi în cazul altor senatori? 2. Un mesaj de ameninţare voalată că, la un astfel de vot, ar putea răspunde şi el cu o monedă similară şi ar putea scoate la lumină aspecte interesante, ce i-ar putea aduce într-o situaţie identică pe alţi colegi de-ai săi din Parlament, şi nu numai? În ciuda acestui mesaj, criptat pentru neiniţiaţi, miercuri, am avut un vot istoric. Aşa poate fi considerată încuviinţarea dată de către Senat cererii transmise de Ministerul Justiţiei ca urmare a solicitării D.N.A. de arestare preventivă a lui Cătălin Voicu.
Ceea ce am remarcat, tot miercuri şi tot în premieră, a fost absenţa, cel puţin în primele ore după votul din Senat, a declaraţiilor-standard cum că procesul este unul pur politic, iar personajul vizat, nevinovat – remarci pe care ne-am obişnuit să le auzim, de ani de zile, atunci când este luată în discuţie începerea urmăririi penale, arestarea sau trimiterea în judecată a unui nume sonor de pe scena politică sau din mediul de afaceri, apropiat unei părţi sau alteia a eşichierului politic. Totuşi, se poate spune că preşedintele P.S.D., Victor Ponta, – care, mai acum câteva zile, declara că nu este de acord cu arestarea senatorului –, pregătise terenul în acest sens, cu doar câteva ore înaintea votului din Senat, cu un subiect care nu are nicio legătură cu cazul Voicu. Domnul Ponta nu a adoptat, însă, nici tactica colegilor săi de partid care, prin anii ’90, s-au dus să-şi susţină în grup un coleg puşcăriabil, Gabriel Bivolaru, nici nu a repetat plictisitorul, demonetizatul şi deja neconvingătorul refren al proceselor politice, ci a găsit pretextul – criticile din Raportul pe justiţie redactat de Bruxelles – unui intro oportun în problema zilei (şi problema zilei cu siguranţă nu a fost, pentru domnul Ponta, Raportul pe justiţie), care i-a permis şi remarci care să-l vizeze pe omul de care, mai zilele trecute, declara că nu se teme, afirmând că măsurile în Justiţie sunt luate de preşedintele Traian Băsescu. Ce a uitat domnul Ponta să amintească este faptul că, in integrum vorbind, este vorba despre aceeaşi Justiţie care a declanşat cercetarea penală împotriva mentorului său politic, pe care a promis că nu-l va dezamăgi, Adrian Năstase, dar şi aceeaşi care i-a permis acestuia tergiversarea proceselor pe care le are pe rol, prin fel de fel de tertipuri judiciare.
Aspectele pe care s-a marşat imediat după decizia luată în Senat nu au inclus problema-spin – modul în care s-a creat şi a fost întreţinută reţeaua despre care vorbea, cu atâta lejeritate Cătălin Voicu –, ci s-au limitat la subiecte mai puţin relevante. De pildă, erau dezbateri intense pe tema modului în care au ajuns stenogramele în presă, unii cerând chiar urmărirea penală a jurnaliştilor care le-au publicat, sau era dezavuată ideea de justiţie făcută în stradă. În privinţa ultimului aspect, s-ar impune o remarcă : nu s-ar fi ajuns la un proces judecat în lumina reflectoarelor dacă senatorul Cătălin Voicu, considerându-se nevinovat (deşi, în toate declaraţiile de presă pe care le-a făcut, nu l-am auzit pronunţând acest cuvânt), ar fi lăsat Justiţia să-şi urmeze cursul şi chiar ar fi cerut un proces judecat cu celeritate. Asta pentru a putea dovedi şi el, şi cei care îl susţin(eau) şi-l visau ministru de Interne, că este nevinovat.