Unşii

În vremea abrogată o duceam foarte rău, aşa încât nici pe ulei n-o puteam lua. De unde ulei? Acesta, ca şi untul sau ca zahărul, erau – când se găseau – raţionalizate.

Acum, lipidele se găsesc în ex­ces, asa încât colesterolul, obezi­ta­tea şi, respectiv, infarctul ori como­ţia ne pasc pe majoritatea. Ca să nu mai vorbim că şi azi, ca şi ieri, nimic nu merge dacă nu e uns. Comisio­nul, bacşisul, dividendul, atenţia, şpaga, darul, ploconul nu se mai numesc mişcări din urechi, ci soiuri de uleioase. Ungi şefi (uşi capitonate cu secretare influente, mai întâi) şi obţii ce-ţi pofteste sufletul. Ungi, merge, nu ungi, scârţâie.

Cu cât creşte calitatea preten­ţiei, cu atât creşte şi calitatea unso­rii. Mai e un secret. Trebuie să ştii să ungi. Altfel, se gripează totul. Te trezeşti cu cine ştie ce “nostalgic”, cu cine ştie ce obişnuit cu cura hipolipidică ori cu alergie la grăsimi, care nu numai că refuză să fie uns, dar care te şi umflă şi te vâră la re­gim. La pază şi regim, cum zic unşii în posturi la instituţia cu ferestre zăbrelite şi uşi zăvorâte.

Oloiniţa româneasca a făcut din mulţi unşi nişte mânjiţi. Nu vorbesc de lucrătorii la ulei (e vorba de prisăcari, unde pluralul uleiului nu e uleiuri, ci uleie!), care, ca orice stupar, se ling pe degete, ci care, deşi sunt unşi cu toate alifiile, tot mai vor să primească cine ştie ce.

Unsori, vaseline, uleiuri în valută cash sau în cont, dacă nu în echivalent. Ăştia ar cam trebui să se lingă pe bot (pardon!) de libertate...