Valkay – familia de balerini care învaţă Timişoara să danseze de aproape 70 de ani

În Timişoara a existat, prin anii ’40, Şcoala de dans şi bune maniere „Karoly  Valkay”. De-a lungul anilor, zeci de generaţii de dansa­tori ai acestei şcoli au fost îndelung aplaudate. După ani, cel care a dus mai departe spiritul renumitei şcoli a fost fiul lui Karoly Valkay, Francisc. Evoluţiile balerinului şi, ulterior, coregrafului Francisc Valkay, pe scenele din oraşul natal sau importante scene din ţară, dar şi generaţiile de balerine formate de acesta, împreună cu soţia sa, Ana Valkay, transmit mai departe ceea ce, poate, mulţi au conside­rat pierdut : pasiunea pentru dansul eleganţei

Şcoala “Karoly Valkay” – veritabil ghid de maniere şi dans

Bătrânii Timişoarei îşi mai amintesc, cu siguranţă, şi as­tăzi de renumita Şcoală de dans şi bune maniere înfiinţată de co­regraful Karoly  Valkay. Şcoa­la, situată în Piaţa Unirii, avea o sală de dans cu parchet vienez şi oglinzi veneţiene, unde se învăţau nu numai paşii de dans, ci şi manierele impuse de codul de comportament în so­­cietatea de atunci. Era în vogă în anii ’40 ca tinerii să aibă o anumită edu­caţie, aşa că şcoala de dans era arhiplină. Anii de glorie ai aces­tei forme de edu­caţie, când a învăţa să dansezi, individual sau în pereche, să deprinzi manierele ele­ganţei era mai mult decât un lucru im­pus de societate, sunt încă re­memoraţi de foştii balerini ca­re au trecut prin sala Şcolii “Ka­roly Valkay”. Iar aceste amintiri au fost povestite şi nepoţilor, chiar dacă mulţi trăiesc departe de Timişoara, în străinătate.

Un album cu Şcoala Valkay, cadou la aniversarea a 90 de ani

Zilele trecute, primeam la redacţie un e-mail din partea unei doamne din străinătate, In­grid Norden, care ne ruga să o ajutăm în strângerea unor date, fie ele articole de ziar sau foto­gra­fii din tinereţea unei mătuşi de-a sa, Hedy Bartok, actual­mente Ecaterina Pop, stabilită în Timi­şoara, fostă balerină la vechea Şcoală Valkay. Ingrid Norden vrea să realizeze un album pe care să îl dăruiască acesteia la împlinirea vârstei de 90 de ani. Hedy Bar­tok şi sora sa mai mare, Baby, ca­re nu mai trăieşte astăzi, au luat ore de balet şi dans acro­batic în Timi­şoara la Şcoala „Karoly Valkai“.

Hedy îl descrie pe renu­mi­tul coregraf ca fiind un om foar­te fin, şi un coleg foar­te bun. “M-a învăţat să dansez, tehnica dan­su­rilor, cum să facem piruete, expresia artistică şi cum să com­binăm acestea în coregrafie. Am fost fruntaşi pe ţară. Mi-a plă­cut foarte mult să dansez în faţa publicului, m-au făcut fericită aplauzele. Am mers în diferite sate ca să învă­ţăm dansuri popu­lare de la bă­trâni, să învăţăm ca­re dans din ce regiune provine şi cum se numea dansul. Apoi am dansat noi formaţiunile ce le-am învă­ţat”, spune Hedy Bartok. 

La aproape 90 de ani ai săi, fosta dansatoare mai păstrează încă în memorie nume de alţi ba­lerini cu care ea şi sora ei, Baby, au fost colege, nume precum Ulic­zay, Bingert Pipi, Van Derf, Szent­kiraly sau Kovács. Nu mai ştie exact anii şi nici numele lor întregi. Ceea ce a rămas, spune, este bu­­curia trăită în sala de dans a ve­chii Şcoli „Karoly  Valkay”.

Spirit renăscut, prin Francisc Valkay

Pasiunea pentru arta dansului, pasiune din care s-a născut vechea Şcoală de dans „Karoly Valkay“, nu a dispărut şi nici nu s-a diminuat în timp. Spiritul a rămas şi se transmite mai departe prin urmaşul coregrafului, fiul său, balerinul şi coregraful Francisc Valkay. Şi acesta a făcut primii paşi de dans tot acolo, în sala cu oglinzi vene­ţiene, iar acum, după o jumătate de veac, se ocupă de talentele Studioului de dans al soţiei sale, Ana Valkay.

Valkay Francisc avea zece ani când a început această frumoasă şi incre­di­bilă aventură a dansului, în care cuvân­tul nu este necesar. A dat spectacole perfecte prin limbajul dansatorului sau prin limbajul coregrafiei, transmiţând întotdeauna fidel spectatorilor mesajul pe care a dorit să îl trimită.

Baletul, o artă cu o mare putere de expresie, care dă sentimentul de per­fec­ţiune, prin armonia dintre muzică şi mişcare, prin puterea de a controla şi di­rija corpul şi spiritul şi a le face să vor­bească fără cuvinte despre toate, în­seamnă graţie şi eleganţă, dar şi stimu­lare a puterii de creaţie, spune maes­trul Valkay. „Vechea Şcoală Valkay asta a predat, atunci a fost perioada de boom a acestei forme de existenţă a tinere­tului. Sâmbăta şi duminica erau serile de bal şi se punea foarte mult accent pe stilul aristocratic. Din vechea şcoa­lă nu s-a mai păstrat nimic. Comunis­mul a distrus tot, aceste dansuri erau considerate apucături burgheze, au fost furate oglinzile veneţiene, iar par­chetul a fost pus pe foc“.

Maestrul Valkay spune însă că dansul clasic a reînceput să intre în atenţia publicului după anii 90, ajun­gând la cote de competitivitate extra­ordinare, la campionate europene, dar şi mondiale. Iar Studioul de dans Ana Valkay, unde este coregraf, reprezintă  pentru copiii de astăzi o trambulină spre podiumuri importante, dar în pri­mul rând constituie o etapă de disci­plinare, de formare a atitudinii şi a spi­ritului. „Din şcoala soţiei au fost eleve care au ajuns departe, una este prim-balerină la Cluj, la doar 22 de ani, după ce a câştigat un concurs la Mon­te Car­lo. La vârsta de patru ani venise la noi în studio. Avem şi patru eleve olimpice. Totul pleacă dintr-o simplă dorinţă, dar când există şi calităţi fizi­ce, la un moment dat devine un fana­tism fără de care nu se poate. Aven­tura dansului ajunge la o performanţă“, explică maes­trul Valkay.

Potrivit acestuia, tot mai mulţi părinţi vin să îşi înscrie copiii la balet – în acest moment Studioul Valkay având 40 de dansatori –, mai ales pentru sa­tisfacţia de a-i vedea dansând, la vârs­te fragede, de cinci - şase ani, pe scena Operei din Timişoara. „Apoi, o baleri­nă, o sportivă are cu totul o altă ţinută de­cât o fată care nu a făcut astfel de cur­suri, şi numai pentru asta ar merita efortul. Şi e vorba şi de talentul fiecă­ruia, pe care nu şi-l cunoaşte şi care poate exploda într-un moment. Şi felul în care copilul se manifestă în perioada de pregătire pentru spectacol merită toate eforturile“.

Francisc Valkay mai spune că a face un spectacol pentru care exişti practic cinci luni, cât timp durează pregătirile, este un efort pentru care merită să exişti, însă trebuie căutate mereu noi relaţii de comunicare cu copiii, pentru a păstra relaţia de autori­tate dintre profesor şi ei, dar şi pentru a le putea reda naivitatea şi frumuseţea expresiei în dans : „Acelaşi sistem de dans se păstrează şi acum, ca şi la şcoala tatălui meu. Orice copil are o anumită prezenţă, o apariţie specială, iar toate lucrurile acestea reprezintă educaţia din toate acele ore de antre­nament, care sunt foarte brutale. Dan­sul este arta tăcerii, dar care trebuie vorbită fără cuvinte“.

„Să fii spectator la propria creaţie e fascinant“

Cât despre sine, la cei 72 de ani ai săi, maestrul Valkay trăieşte mai intens ca niciodată parcă plăcerea de a urca pe scenă, chiar dacă doar în calitate de coregraf şi prezentator al spectacolelor pe care le pregăteşte. „Singura satisfacţie a mea e că pot face coregrafii. Să lucrezi cu copiii e o mare bucurie. Dar despărţirea de dans a fost foarte dureroasă. Am închis o carte, dar am deschis o alta, cu foi albe, care e scrisă însă deja pe jumătate. Nu puteam rămâne un pensionar care trăieşte din amintiri, pentru că felul în care mă ţin în priză este foarte important. E o altă aven­tură. Să fii spectator la propria crea­ţie, la ceea ce ai gândit pe scenă e fascinant“.

Maestrul Valkay a avut mari sa­tisfacţii când elevii săi au jucat „Alba ca Zăpada şi cei şapte pitici“, la Bucu­reşti, cu trei ani în urmă, când reac­ţiile spectatorilor au însemnat mai mult decât un trofeu mult râvnit. „Printre cele mai mari plăceri ale me­le este să comunic cu spectatorii. Felul în care ne privim în ochi, legă­tura de spirit sunt deosebite. Ei tre­buie să plece de la spectacol satis­fă­cuţi, iar rolurile trebuie să fie de excepţie“.

O surpriză de proporţii şi, poate, cel mai frumos moment legat de cariera de dansator, Francisc Valkay le-a trăit în 2003, când, deşi trecuseră 16 ani de când renunţase la dans, după vâr­sta de 48 de ani, a fost invitat să joace în „Oedip“, în regia lui Petre Ionescu. „Avea nevoie de un alter ego al per­sonajului, trebuia să explic fără cu­vinte ce se cânta în spate. A fost o întâmplare extraordinară cum am ajuns să joc în acest megaspectacol, care a costat un milion de dolari. Pentru mine, 18 septembrie 2003, premiera spectacolului «Oedip», este una dintre cele mai frumoase cireşe de pe tort din toată cariera mea“.

Iar punerea în scenă a specta­co­lelor nici nu a fost întotdeauna lipsită de probleme. Unele medicale. Odată, cu zece zile înainte de spectacol, a suferit un atac cerebral, care i-a provocat o paralizie temporară parţia­lă. Dar a luptat cu propriul său orga­nism şi, în seara spectacolului, a fost pe scenă. La un alt spectacol, nu cu mulţi ani în urmă, s-a prezentat gata de acţiune, după ce cu câteva zile îna­inte suferise o operaţie de apendicită cu peritonită.

Nu a renunţat niciodată la luptă şi nu a lăsat bucuria scenei pentru nimic altceva, aceasta fiind izvorul nesecat al pasiunii şi tinereţii maestrului de balet timişorean.