Vulnerabilităţile presei

În Anglia, Rupert Murdoch, patronul ziarului News of the Word, a decis închi­de­rea acestuia, în ciuda istoriei de 168 de ani pe care publi­ca­ţia o are în spate, la câ­te­va zile după ce angajaţi ai aces­tui ziar au fost acuzaţi că au interceptat ilegal con­vor­bi­­ri ale unor vedete şi politicieni.

În România, în ciuda oricăror derapaje de la lege ori „doar” de la morală, veni­te dinspre ziarişti sau manageri de presă, nu am auzit ca vreun patron de ziar să ia o asemenea decizie. Lucrurile sunt lăsate, ba poate în­cu­rajate să curgă pe aceeaşi linie, pe principiul „mer­ge şi aşa” sau, lăsate aşa, pot merge chiar mai bine. E drept, bine pentru „băieţii deştepţi” ai mass-media, care au concentrat capital în do­­meniu şi au făcut din presă vârf de lance sau scut pentru importante interese politice şi po­litico-economice şi care visează să dea şah cu cea de a patra putere în stat oricăreia dintre cele­lalte trei. Şi nu în numele democraţiei.

În ultimii doi - trei ani, pe unele canale media s-a făcut o trecere în revistă a unei adevărate “pleiade” de fapte nu numai lip­site de deontologie, unele intrând în sfera pe­nalului : şantaj la adresa şefu­lui unei instituţii a statului pentru a obţine in­formaţii cu care să fie şantajaţi alţi oficiali gu­vernamentali, şantaj pentru obţinere de publi­citate, şantaj pentru a determina conducerea unei regii a statului să cedeze ac­ţiuni unui magnat de presă, şantaj re­a­lizat de jurnalişti pen­tru ca patronatul să câş­­tige licitaţii, prin inter­me­diul cărora să intre în posesia unor resurse stra­te­gi­ce etc. etc.

Probabil, sunt puţini consumatori de pre­să care îşi mai amintesc de tsuna­mi-ul declanşat, în iunie anul trecut, de o serie de ziare şi televiziuni, pe tema unor amenda­men­te din Strategia Naţională de Apărare 2010, care vi­zau presa – nu presa in corpore, ci acea pre­să care şi-a făcut un obicei din cam­paniile de presă la comandă, pentru a denigra insti­tu­ţii ale statului, prin răspândirea de informaţii fal­se despre activitatea lor, şi din presiunile exer­ci­tate asupra deciziei politice, în vederea obţi­nerii de avantaje economice sau în relaţia cu instituţii ale statului. Decizia C.S.­A.T. a generat o “he­mo­ragie” de articole politizate excesiv, valuri de dezinformări şi de lamentaţii,  nu însă şi analize şi decizii care să ducă la corijarea de­ra­pajelor morale în cauză.

O lege a presei este o idee dezavuată de mulţi dintre cei cu putere de decizie în branşă, asta deşi jur­na­li­ştii pe care îi repre­zin­tă spun altceva : potrivit unui studiu reali­zat, în 2009, de Agenţia de Monitorizare a Pre­sei Active Watch, 70% dintre jurnalişti s-au de­cla­rat de acord că o lege a presei ar îmbună­tăţi cali­ta­tea actului jurnalistic. La un an după “scandalul S.N.Ap.”, Clubul Român de Presă consideră ideea de lege a presei ca inoportună. Despre autore­gle­mentare – în a cărei arie de acoperire ar intra şi acele derapaje la care se face referire în S.N.Ap. 2010 şi care nu sunt fapte penale –, se tot vor­beşte, dar nu se face nimic. Iar codurile de­on­­tologice sunt ineficiente atâta vre­me cât sanc­­ţiunile prevăzute sunt opţionale. Dovada e chiar în curtea C.R.P. : deşi instituţia a anunţat că doi cunos­cuţi jurnalişti şi-au pierdut această ca­litate, ambii continuă să fie prezenţi pe scena media. În atare si­tuaţie, poziţia recentă a C.R.P, care apre­ciază ca suficiente actualele co­duri etice, ridică semne de întrebare în privinţa do­rinţei reale de remediere a problemelor cu ca­re se con­frun­tă şi pe care le generează acea parte a presei ca­re şi-a făcut un modus operandi din practici paralele cu moralitatea.

De ce trebuie să fie opinia publică martor la astfel de subiecte? Pentru că, atâta vreme cât vorbim despre necesita­tea libertăţii de exprimare şi de informare, e nor­mal să aducem în discuţie şi dreptul la adevăr.