Era doar o chestiune de timp până când „conducta” de telegrame secre­te ale diplomaţiei americane, deschisă de portalul de investigaţii şi uşor anarhist Wiki­Leaks, să se verse şi în România. Chiar dacă nu a iscat decât mai degrabă scandaluri de alcov în spaţiul comunitar, prin „dezvăluiri” de genul celei conform căreia diplomaţia ameri­cană crede despre conducerea multor ţări europene că e o pepinieră de ciudaţi, că Sar­kozy e îngâmfat şi nu acceptă să fie contrazis, şi că Berlusconi e „gagicar” şi pierde nopţile, de aceea mai face gafe în exerciţiul funcţiunii, stenogramele WikiLeaks au rămas şi în cazul României în aceeaşi sferă de şuşanea : cât whisky bea un anume politician, ce gen de şef de serviciu de informaţii se teme, în ajunul nominalizării în funcţie, că presa îi va căuta prin dulapul cu schelete, ce tip de trocuri cu dosare se mai fac în lumea politică şi cu ce achiziţii făcute de la companii din SUA sau din Europa de vest parafează România ac­ceptarea în cluburi selecte gen U.E. sau N.A.T.O.

Sunt lucruri care se ştiu la foarte multe niveluri în România şi despre care presa românească a obosit scriind, fără să fie băgată în seamă. Au impresionat, la telegra­mele americane publicate de WikiLeaks, doar francheţea unor radiografii ale politicii dâm­boviţene, şi epitetele care de care mai literare, de la „guvernul care e ca o raţă beată”, până la „balenele ţintite cu harponul”, aşa cum au fost catalogate dosarele lui Năstase şi Patriciu.

Pentru că stenogramele cu iz sexualo-penal de la Moraviţa şi Albiţa deja s-au umplut de praf, în lipsa unor alte subiecte similare, stenogramele WikiLeaks au venit la fix. De o săptămână aproape nu se mai vor­beşte în România nici despre colapsul siste­mului de pensii, nici despre chinurile tenta­tivelor de reducere a TVA-ului la alimente, nici despre „lobby”-ul lui Adrian Severin, care ne-a asigurat un statut aparte în Parlamentul European. Şi asta pentru că se dezbate cu sârg de ce ne văd oare americanii aşa cum suntem. Pentru că defăşurătoarele de telegrame de la WikiLeaks nu aduc nimic nou, şi nu fac decât să reflecte aberaţiile culese de pe plan local. Diplomaţii americani au consemnat informa­ţiile primite de la diverşi binevoitori, informa­tori voluntari, şi neplătiţi pe deasupra (spre deosebire de cei ai Securităţii), iar toate aceste aserţiuni au fost împachete şi trimise mai departe, spre ştiinţă, la Washington, în eşaloanele inferioare ale departamentelor care se ocupă de politica externă a SUA, pentru că România nu va beneficia niciodată nici măcar de un sfert din atenţia suscitată peste ocean de oricare stat, oricât de sub­dezvoltat, dar cu un subsol burduşit de petrol. Ciudat e că aceste informaţii au monopolizat spaţiul public, punând pe planul doi orice altceva.

Ceea ce nu înseamnă că problemele societăţii s-au oprit, cât timp românii mai citesc o nouă stivă de stenograme. După ce această nouă perdea de fum se va fi risipit, lucrurile vor sta la fel de prost. Iar chestiunile cu adevărat importante nu vor putea fi puse mereu pe planul doi prin noi tranşe de desfăşurătoare de documente declasificate forţat sau de convorbiri telefonice interceptate ilegal. Criza, fie ea economică sau alimentară trece cu subvenţii, cu investiţii, cu locuri de muncă, cu programe economice coerente. În nici un caz cu stenograme.