Cei care interacţionează cu purtă­to­rii de cuvânt ai instituţiilor publice, jurnaliştii şi ong-iştii în speţă, se lovesc, adesea, de probleme impercep­ti­bi­le din exterior. Modul în care aceste portavoci ale insti­tu­ţiilor publice răspund pre­sei ori societăţii ci­vile sau în care prezintă rapoartele de activi­tate ale instituţiei denotă gradul de respect faţă de propria muncă şi faţă de munca întregii echi­pe, dar şi respectul faţă de lege, care îi obli­gă la transparenţă, şi faţă de banul public. Mai grav este când lipsa respectului faţă de aces­te valori este tolerată de conducerile institu­ţiilor, care, ast­fel, transmit un mesaj similar.
Problemele create de posesorii acestui tip de mentalitate sunt de două tipuri : comunicare inadecvată şi, cu largul sprijin al şefilor, dezinteres faţă de urmărirea rezulta­telor muncii întregii echipe. Uneori, cireaşa pe tort e pusă, cu graţie, de birocraţie, o me­teahnă mare consumatoare de bani publici, în plus, paravan pentru nemuncă şi nepotism.
Unii purtătorii de cuvânt ai instituţiilor publice (subliniem unii, pentru că sunt şi oameni care înţeleg că de modul lor de a fi şi de a se comporta, de respectul pe care îl au faţă de activitatea celorlalţi colegi depinde în mare măsură imaginea instituţiei) fac munca de PR când şi dacă au chef. Dacă nu-i prinzi prost-dispuşi (din cauza frustrărilor de natură financiară sau a dezgustului faţă de meserie), dacă nu ai ghi­nionul să-i apelezi după ora 16, dacă nu-ţi cer solicitare scrisă de informaţii, chiar dacă tu vrei doar un punct de vedere, nu statis­tici, dacă nu-ţi găsesc “n” argumente să nu-ţi pună la dispo­zi­ţie raportul de activitate al insti­tu­ţiei – pe care aceasta are obligaţia legală de a-l face public –, aceşti purtă­tori de cuvânt sunt persoane absolut onorabile. Încă o dată, dacă.
Un alt derapaj în munca de PR din unele ins­tituţii care se regăsesc în prac­ticile de mai sus îl dă incoerenţa în comuni­care. Sunt numărabile pe degetele de la o mâ­nă in­stituţiile care urmăresc soarta dosarelor so­luţionate, de exemplu, deşi practica aceasta ar trebui să existe la toate instituţiile care in­s­tru­­mentează dosare penale sau contribuie la întocmirea lor. Abia atunci s-ar vedea, pe de o parte, temeinicia şi eficienţa mun­cii, iar pe de alta, ar ieşi la iveală piedicile (de natură le­gis­la­tivă, birocratică sau, de ce nu, puse de co­rupţie) care blochează cursul unui do­sar. De exemplu, în raportul de activitate al D.G.A. pe 2010 se spune, printre altele, că instituţia a îna­intat la Parchet 2.000 de lucrări şi dosare pe­nale, cu 40,15% mai multe faţă de 2009. Câte vor avea condamnare definitivă şi irevocabilă nu vom mai afla de la D.G.A., deşi ar fi o metodă per­fectă de autoevaluare şi ar putea releva eventuale deficienţe ale actului pro­ce­dural ori obi­ceiuri de natură penală ale persoa­nelor res­pon­sabile de acesta.
Sunt şi situaţii când comunicarea defec­tu­oasă, opacitatea, dezinteresul par să nu aibă savoare în lipsa birocraţiei. O do­vadă a lucrului făcut într-un profund dispreţ faţă de banul public a venit, zilele acestea de la o ba­nală invitaţie de presă. Jurnaliştii de la Ziarul Financiar au făcut publică o adresă a Agenţiei Na­ţionale a Func­ţionarilor Publici care a avut nevoie de... patru semnături : un angajat a în­tocmit-o, unul a ve­rificat-o, unul a avizat-o, iar din pluton nu putea lipsi semnătura şefului. Citind aceste lucruri, îţi aminteşti, fără să vrei, de hu­lita, de unii, metaforă prezidenţială, cea cu omul slab care-l cară în spate pe cel gras, şi, tot in­voluntar, te trezeşti întrebându-te câţi bani publici înghite un astfel de sistem defect?