Staff-ul lui Carreras, in razboi cu presa timisoreana

De fiecare data cand o personalitate a lumii culturale ajunge undeva unde trebuie sa se intample ceva, o parte importanta din jocul care curge pentru ca toate sa urmeze cursul lucrurilor este ca presa sa fie prezenta si, daca se poate, sa se faca astfel incat sa se obtina o mediatizare cat mai buna a evenimentului. Astea sunt regulile sociale: chemi ziaristii, le dai un covrigel cu susan si o apa, faci frumos, raspunzi la intrebari, speri sa obtii o anuntare cat mai buna a evenimentului ca, dupa aceea, oricum fiecare scrie sau da drumul pe post la ce vrea el. Putini sunt aceia care incalca acest tipic si inca si mai putini o fac ignorand reguli elementare ale respectului fata de media. Staff-ul lui José Carreras a primit o bila neagra la acest capitol.

Ruland spre aeroport, sambata, pentru a primi declaratiile lui José Carreras, avem surpriza de a vedea o coloana oficiala ce tocmai parasea aeroportul. Instinctul functioneaza si ne luam dupa ei, desi mai sunt cateva minute bune pana la momentul cand fuseseram anuntati ca aterizeaza avionul lui Carreras, nicidecum ca incepe timpul declaratiilor. Aflam de la colegii care au ramas cu buzele umflate prin aeroport ca avionul a decolat din Luxemburg mai repede, a ajuns in Timisoara tot mai repede, ca s-au facut niste declaratii pe fuga pentru cei cativa colegi care ajunsesera la salonul VIP inainte de ora stabilita si ca... s-a terminat totul. Nu ne multumeste acest lucru pentru ca a tine declaratiile inainte de ora stabilita e o dovada de lipsa de respect majora fata de presa. Intarzierile se pot accepta, dar varianta aceasta, nu.

Ne dantelarim drumul cu cel al coloanei lui Carreras, ajungem in dreptul Mercedes-ului care il transporta ruland pe banda din stanga sa, el sta in spate dreapta, las geamul masinii jos sa fac o poza, inainte de asta fac cu mana, intr-un gest de simpatie, spre masina din dreapta. Nimeni nu raspunde...

Ajungem la hotelul din Ghiroda, unde a fost cazat, dupa ce oaspetii au intrat deja. Ne haraim cu bodyguarzii pana reusim sa dam de cineva din organizare. Explicam ca nu dorim decat ce ni se cuvine, dupa regulile jocului. Aflam ca o oarecare doamna Rozi, impresar sau manager sau gardian (sau toate impreuna) a tenorului, este mana de fier din organizare. (Nu ni se spune numele intreg al ei.)

La 3 p.m. suntem la usa Filarmonicii. Vine David Giménez Carreras, nepotul tenorului, cel care va dirija concertul. Coboara din masina, sare peste un lant plasat strategic la iesirea spre carosabil, ajunge langa noi, nu tu bodyguarzi, nu tu fite, un om amabil, simpatic, deschis. Ii explic ca impresaro-cerbera unchiului sau ne-a tras clapa la aeroport, ca vrem doar sa ne bifam decent agenda. Ne invita la repetitia lui, daca vrem, dar spune ca la 8 p.m., ora pentru care fuseseram amanati sa il intalnim pe Carreras, tenorul nu va veni, pentru ca e obosit dupa concertul din Luxemburg.

Multumim, plecam. Revenim la 8, evident, nu avem Carreras, hai sa vedem daca putem sa ii explicam doamnei "din umbra" ca nu asa se fac lucrurile. O prindem la intrare pe Sabina Puértolas, soprana din Spania, cu care urmeaza sa cante Carreras. E deschisa, schimba cateva vorbe cu noi in ciuda unei "mastere" care trage de ea spre sala de repetitii. Stiu ca Sabina a studiat in Pamplona, asa ca o intreb despre tauri, daca si-ar putea inchipui Pamplona fara Festivalul San Fermin. Are lumina in ochi cand vorbeste despre ei ei, nu vede Spania fara traditii, fara San Fermin, fara tauri, incearca sa ne asigure ca taurii sunt ingrijiti regeste, ca au sanse egale cu toreadorii, ca... dar e smulsa de langa noi. Doamna ce ne-o ia se uita la rochia mea si imi spune ca arat foarte "austriaca". Ii spun ca am vrut sa pacalesc lumea.

Stim ca vom fi poftiti pentru poze in timpul repetitiilor. Cineva ne spune sa intram, apoi suntem dati afara pentru ca "cineva"-ul nu era "cineva"-ul bun. Aflu ca "doamna de fier" de langa Sabina e chiar Rozi pe care o pomenim de dimineata.

Suntem chemati iar, canta Sabina, are o voce frumoasa si o foloseste punand tot sufletul. Colega de la Agenda, Otilia Ploscariu, face cativa pasi spre scena, pentru fotografii. Doamna Rozi fuge dupa ea, o ia destul de brutal de o aripa si o conduce spre noi, impingand-o usor de la spate.

Ma mir ca un impresar nu stie sa explice foarte clar ce permite sa aiba loc, in relatiile cu presa, si mai ales ca nu respecta ce a hotarat deja. Asa ca o invit la o discutie in fundul salii. Ii spun ca ne-a impiedicat sa lucram, la aeroport si ca ne este datoare cu o intalnire scurta cu Carreras si cu o sesiune de poze. Colegii mei se strang toti in jurul nostru, toti avem aceeasi doleanta. Doamna Rozi ma intreaba de trei ori ce credem ca a facut gresit. Ii explic tot de trei ori, in cuvinte diferite, ca trebuia sa respecte ora de declaratii la aeroport, chiar daca avionul a ajuns mai repede. Dupa a treia explicatie o intreb, exasperata : "Doamna, nu intelegeti engleza? V-am raspuns de trei ori. Asta ati gresit. Intrebarea e: ce faceti acum?". Ma provoaca, ridicand vocea : "Ce, ar fi trebuit sa asteptam dupa voi, daca am ajuns mai repede?" Ii raspund simplu, "da", asteptam, ne vede acuzele tuturor in ochi, asa ca se rasuceste pe calcaie si dispare, jignita.

Plecam, mai mult ca "i-am facut cu mana lui Carreras" nu am bifat, in legatura cu el, deocamdata. Nici macar televiziunea acreditata ca partener media nu a reusit sa-si faca treaba la aeroport. Ce-i drept, i-am oferit o tema de gandire impresarei lui José Carreras, care trebuie sa inteleaga ca, pana si intr-o tara probabil marginala pe harta ei culturala, angajamentele fata de media trebuie respectate. Vom fi vazut deja, la ora cand apare acest material, daca nu cumva chiar si concertul lui Carreras de pe Strandul Tineretului a inceput mai repede...